Prin ultimul an de facultate lucram într-un cazino să fac un ban de buzunar. Câștigam bine, îmi plăcea doar că lucram multe ture de noapte. La un moment dat, au venit cei de la Medicina Muncii să ne facă un control de rutină. Am picat examenul psihologic și am fost sfătuită să merg la psihiatrie pentru aprofundarea problemei.
Mă luptam cu anxietatea din adolescență, plus episoade depresive pe ici pe colo, așa că m-am dus. Aveam 22 de ani. Prima oară mi-au zis că sufăr de tulburare maniaco-depresivă cu episod depresiv major. Și i-am crezut, pentru că nu mă simțeam bine. Dar pe atunci informația nu era atât de la îndemână cum e azi și stăteam în starea aia, crezând doar că sunt un om de căcat, că merit să mă simt așa și că nu merit nimic bun din partea nimănui. Primul tratament nici nu l-am luat, mi-au prescris Prozac. Asta pentru că cei din familia mea nu au fost de acord. “Ce? Tu nu ești nebună”, zicea mama. Nici doctorii nu foloseau terminologia asta. Dar în 2007, în România, prejudecățile legate de subiectul sănătate mintală erau cu carul și ai mei trăgeau de căruță.
Am fost tare debusolată atunci. Pană la urmă, m-am apucat de tratament, pentru că nu reușeam sub nicio formă să mă simt bine. Am renunțat la jobul din cazino, deoarece nopțile nedormite în ture de noapte nu ajutau la afecțiunea asta. Am zis să stau pe tușă, să-mi revin. Deși nu știam exact cum se va întâmpla asta. Credeam că medicamentele alea o să mă pună pe picioare în mod miraculos. E adevărat că am avut noroc de psihiatri buni, care m-au ajutat cât le-a permis timpul mai ales că mergeam la stat și nu la privat. Însă nu am făcut terapie cu un psiholog. După mulți ani, am înțeles că medicamentele alea doar îmi reglau emoțiile și acopereau durerea, dar nu vindecau esența problemei.
Au fost niște ani chinuiți, pentru că eu aveam ceva, ai mei refuzau să creadă asta, puneau presiuni pe mine să fac ce fac cei de vârsta mea, dar nu oricine, ci doar cei care reușeau să facă ceva excepțional. Nu înțelegeam nimic. Mă aflam în procesul de adaptare al vieții în Capitală, care oricum era greu, și acum asta, tulburări. Atât de mult m-a afectat atitudinea lor, încât și astăzi când am o depresie mă simt de parcă trăiesc o minciună. Adică eu sunt în depresie, dar nu am de ce să fiu în depresie și nu ies de acolo pentru că sunt un om de nimic care alege să nu reușească în viață, ce-o mai fi însemnând și asta.
Revenind, atunci eram un copil și nu prea înțelegeam ce mi se întâmplă, și nu înțelegeam atitudinea familiei. Astfel, și toată treaba asta m-a dat peste cap. Credeam eu, că ei trebuie să-mi fie alături orice ar fi, dar ei voiau să super reușesc în viață. Erau atât de fixați pe proiecția „ce-aș putea fi”, încât nu vedeau ce se întâmplă lângă ei atunci. Și mereu vina și rușinea că nu sunt bine. O dublă cruce de cărat. Odată că nu eram ok și apoi că nu eram suficientă pentru ceilalți.
Așa că am căutat un refugiu departe de toate astea. Și l-am găsit. În Ketamină. Acest tranchilizant, care, o dată administrat, oprea toate gândurile, vocile, tot. Nu mai exista nimic, nici eu, nici ei, nimeni. Pentru prima oară în viață, mă simțeam relaxată cu adevărat. Astfel, a început o incursiune în propria minte și propriul suflet, cu toate substanțele pe care puteam pune mâna, cu scopul de ridicare a propriei persoane din insuficiența în care m-au băgat alții.
Au urmat ani de haos. Fără țintă, fără scop, fără nimic. Nu știam cine sunt, mă căutam și nu mă găseam niciunde, nu aparțineam de nici un loc și voiam să fiu peste tot. Tratamentele de la psihiatrie mergeau în paralel. Sufeream foarte mult.
Ca urmare a combinației de Ketamină cu antidepresive, ce au rezultat în câteva leșinuri suspecte, ajung la secția de psihiatrie a spitalului Dr. Constantin Gorgos din Capitală. Aveam biletul de trimitere de mult în buzunar. Mi-l dăduse doamna doctor pe care o frecventam, în caz că o să am nevoie într-o zi. Și ziua a venit și m-au primit. A fost frumos, fără nici o glumă. Spital ok, doctori ok, tratament ok. Am văzut probleme mai mari decât ale mele. Când am fost internată aici, lucram de ceva timp într-un restaurant. Job la care eram foarte pricepută și pe care îl iubeam maxim. Nu și ai mei, veșnic nemulțumiți. Mai ales atunci când fata lor aproape licențiată în jurnalism „destinată” să facă lucruri mărețe alege joburi „de jos”. Până și psihiatra ce o aveam la spital i-a certat pentru faza asta. Și tot nu au înțeles. După o săptămână pe secție m-am externat singură (pentru că mă internasem singură) și am fost direct să-mi iau Ketamină.
Adică nu mi-am revenit. Și au mai fost ani mulți în care nu mi-am revenit. În care doar am suferit, am luat decizii proaste și-am făcut tâmpenii. După un timp, am pierdut tot în București, job, cazare, prieteni. Aflată în derivă, m-am mutat la Brașov. Poate-poate de-aici iese mai bine. Alți oameni, natură, altceva. Mi-am găsit un job bun, însă nu am dus-o prea bine pe celelalte planuri și cu toate că deja renunțasem la droguri, la un moment dat am încercat să mă sinucid. Noroc cu doi prieteni care au spart ușa și așa m-am trezit la Urgență, legată de pat, de unde am fost trimisă într-o vacanță direct la Spitalul de Psihiatrie „Mihai Eminescu”. M-am purtat frumos și am fost externata cam după zece zile.
După evenimentul ăsta, s-a produs o schimbare în mine. Cred că de la toate pastilele pe care am încercat să le iau, mi s-a scârbit de medicamente și m-am hotărât să fac o schimbare pozitivă, așa că m-am dus la sala de fitness. Să arat mai bine, pentru că mă cam îngrășasem și nu mai îmi plăcea cum arăt. S-a lipit de mine microbul fitness-ului, am început sa studiez online despre subiectul ăsta și despre nutriție. Am făcut sală o perioadă, apoi am rămas iar fără serviciu și nu mi-am mai permis să merg. Dar am continuat acasă.
Mai trece un an și apoi mă mut la țară. A fost ușor să mă țin de mișcare aici. Adu apa, adu lemne, mers cu bicicleta printre sate și alte activități specific rurale. M-am apucat și de exerciții de pe net, că eram disperată să scap de burtă. Apoi m-am apucat de alergat. Asta numai datorită unei verișoare, ce mi-e ca o soră (sunt singură la părinți) care se apucase de alergat, participa la competiții și se simțea super bine ca urmare a acestei activități.
Așa că, hop și eu să fac la fel. Și m-am apucat de alergat. Doamne, cât m-am chinuit. La început mergeam mai mult decât alergam, nu puteam să alerg un kilometru legat. Credeam că nu e de mine activitatea asta dar am tras de mine, am zis să alerg măcar cinci kilometri. Mi-a luat vară-mea la un moment dat adidași de alergat și din respect pentru ea, că nu a dat banii degeaba, m-am înscris la semimaratonul din Tulcea, ea fiind de acolo. Mi-am prins urechile. Mergeam eu 30 de kilometri cu bicicleta dar nu alergam 21 de kilometri. Marian cumva a avut încredere că pot să-i alerg și am început pregătirea, pentru că oricum mă înscrisesem. A fost groaznic. Mă chinuiam, mă dureau genunchii, tălpile și nu credeam că o să fiu în stare să termin așa o cursă. Dar am reușit. Am fost la competiție, am terminat printre ultimii, dar sentimentul avut la sfârșitul cursei m-a făcut să mă simt de milioane. Între timp, a început să-mi placă mai mult fuga și să o simt ca pe o formă de meditație în mișcare.
Cum stăteam foarte mult pe net să învăț despre sport am dat peste o competiție: „Spartan Race”. Cursă cu obstacole. Adică alergi, mai cari un sac cu nisip, o găleată cu pietre, mai sui o sfoară și alte obstacole mai ușoare sau mai grele. Îmi plăcea ideea. Păcat că înscrierea era foarte scumpă pentru bugetul nostru rural, așa că am ratat cursa (în premieră în România) din 2018. Însă am primit cadou, de la fratele lui Marian, înscrierea pentru 2019. Am început o pregătire mai intensă din acel moment, pusă cap la cap de mine cu toate informațiile culese în timp, și m-am dus. Am rămas foarte surprinsă când am ieșit pe locul 5 la categoria mea de vârstă, în condițiile în care m-am pus printre ultimii la linia de start pentru că nu știam cu ce se mănâncă și oricum nu aveam încredere în mine. A fost un sentiment grozav la linia de finiș, un moment ce m-a surprins, ce mi-a mai crescut încrederea în mine, mai ales că în lunile premergătoare cursei credeam doar că o să merg și-o să mă fac de râs, că nu o să termin, că o să-mi rup un picior, orice, dar nu că o să-mi iasă.
Dar mi-a ieșit. Și am mai participat până a venit anul groazei 2020, când toate cursele au fost anulate. Însă eu am continuat pregătirea, mai ales că am observat faptul că sportul mă ajuta foarte mult la psihic. Că-mi dă o încredere în mine pe care nu am avut-o niciodată, că mă face mai puternică, că în sfârșit e ceva la care mă pricep. Pot spune că am înlocuit o dependență cu alta.
1 comment
Te imbratisez!