Am plecat la Brașov cu o zi înainte de cursă, anxioasă ca de obicei. Totuși mai puțin decât la cursele Spartan Race deoarece de data asta aveam un plan bine pus la punct. Și anume, să iau cursa ca pe un antrenament personal, mai intens ce-i drept, însă fără nici o presiune legată de rezultat. Să mă relaxez, să nu mai iau treaba așa în serios și poate cine știe, chiar să mă distrez. La cursele Spartan Race am fost super stresată, am pus o presiune imensă pe mine, nu m-am concentrat și am avut de pierdut.
Ziua cursei
M-am trezit fericită că am reușit să dorm opt ore. Mă simțeam fresh. Am mâncat ce am știut că nu o să-mi creeze probleme, adică două ouă fierte. Mergea și ceva cu zahăr dar nu am vrut să risc, nu sunt obișnuită cu așa ceva dimineața și nu îmi doream surprize digestive. Emoțiile erau la un nivel foarte înalt. De ce? Pentru că anxietate. Oricât am încercat să vorbesc cu mine că totul o să fie bine, anxietatea nu mi-a dat pace.
Am ajuns la fața locului devreme, pentru că încă nu eram înscrisă. Și am avut o oră jumate de așteptat înainte de start. M-am băgat în seamă cu alți concurenți și-așa am mai aflat câte ceva despre cursă. Pentru mine a fost prima participare la Zărnești Challenge. Am avut timp să mă încălzesc ca lumea înainte de start. Mă gândeam că poate mă și relaxez un pic. Nu m-am relaxat, dar mi-am încălzit bine încheieturile și mușchii.
Startul
Ajunsă la start anxietatea era la cote maxime. Gânduri că poate îmi rup un picior, că mă văd cu ursul prin pădure, că mă pierd pe traseu, că nu termin cursa și altele, nu-mi dădeau pace. Se dă startul. Plec ușurel (am plecat la un Spartan în viteză și nu o să mai fac asta cât oi trăi). Anxietatea alerga și ea cu mine de credeam că o să vomit. După un kilometru mai ușurel a început o urcare dată naibii. Anxietatea, când a văzut dealul, a abandonat cursa. Și-așa am reușit să rămân doar eu cu mine. Bă și am urcat și tot urcat. Am crezut la un moment dat că am făcut cel puțin jumate de traseu, când aud că suntem la km 3 și eu încă nu vedeam vârful dealului. M-am bucurat că în alergările mele pregătitoare am inclus și dealuri, deși nimic comparabil cu ce-a fost aici. M-am concentrat pe respirație și nu am avut probleme. Apoi au început coborârile prin șanțuri pline cu noroi, asta că plouase mult timp în ultima vreme și mai ploua mocănește și în ziua cursei. Am reușit să-mi păstrez echilibrul și nu am căzut. Asta cred că a fost cea mai distractivă parte a cursei. Arătam toți ca în desene animate, când intră pisica într-o cameră plină cu coji de banane. Cam așa alergam și noi.
După ce ne-au obosit organizatorii bine, ne-au pus în cale câteva garduri, de diferite înălțimi, pe care le-am sărit mirându-mă și eu de mine cu câtă eleganță și stil am procedat. Nu am lucrat degeaba brațe și spate. Apoi ne-am tăvălit pe sub câțiva metri de plasă, care în genunchi, care mers pe coate. Am ales varianta a doua. După toată treaba asta a urmat cea mai mare surpriză. Băltoaca cu apă. Afară fiind destul de rece. Aflasem înainte de cursă că există, aflasem și că fetele au posibilitatea să urce și să coboare un deal și să nu o ia prin apa. De data asta am ales băltoaca, dacă eram în altă perioadă a lunii alegeam dealul. Ajunsă acolo, văd o fată deja în apa cu apa până la gât. Bă, ce naiba? Credeam că-i mai mică. Aveam o funie prinsă de la un mal la altul care să ne ajute, să ne ținem de ea să trecem. Și am intrat în apă. Rece și adâncă. Era prea târziu pentru regrete. Am apucat sfoara. Abia atingeam fundul apei. Asta m-a surprins dar am apreciat dificultatea obstacolului. Până la urmă despre asta este cursa.
După ce am ajuns la mal, răcorită ca lumea au urmat niște cauciucuri de tir de rostogolit de câteva ori. Grele. Nu știu sincer cât, mai ales ca eram deja obosită. M-am concentrat, nu m-am grăbit, nu aveam chef sa îmi rup mijlocul dintr-un teribilism. Studiasem pe tren cum se ridică și se răstoarnă un cauciuc, dar ăia pe YouTube aveau unele mai mari așa că nu a mers teoria proaspăt însușită. Am scăpat și de obstacolul ăsta. Iar dau de câteva dealuri noroioase unde a fost necesar să trag de două ori cauciucuri de mașină după mine și la deal și la vale. Pante nu glumă. Termin cu asta încă un deal noroios unde trebuia să car un buștean. Ală a fost cel mai ușor, cred că avea vreo 5 kile. Au mai fost câteva garduri unele de sărit altele să o luăm pe sub ele dar nu mai reușesc să le plasez unde au venit în cursă. Plus, la un moment dat a trebuit să alergăm într-o porțiune cu cauciucuri. Am reușit să nu-mi sparg nasul. Spre final când vedeam linia de finish au mai venit niște cauciucuri de tir. De tras de data asta. La cauciucul meu mi-a picat și un șerpișor prin iarbă. L-am văzut, am încercat să nu-l strivesc și am sperat că nici el nu o să se urce pe cauciuc. Amândoi ne-am văzut de treabă. Șerpișorul nu a fost accidentat.
După ruperea asta au mai fost de sărit vreo 10-15 garduri de aproximativ 50 de cm și astfel cursa de 8 km și 30 de obstacle s-a sfârșit. Am ieșit pe locul 20 din 71 de fete cucuiete participante. Puteam mai bine? Nu. Mi-am găsit un ritm cu care să pot termina cursa în regulă, mai ales că nu știam cu ce se mănâncă. În afară de asta a fost prima cursă oficială de după pandemie, adică din 2019. Habar nu aveam cum mai stau din punct de vedere fizic, dat fiind că mă antrenez doar singură. Pentru cursa asta m-am antrenat de 3, maxim 4 ori pe săptămână și în restul zilelor am avut zile cu activitate fizică mai intensă (ex: porumb, porci, apă de spălat, cumpărături la oraș etc), zile cu activitate fizică mai redusă (ex: între 1 și 3 km cu bicicleta, două ape mici, curățenie etc) și uneori zile cu pauză totală (poate doar că fac de mâncare) astea fiind cam 7-8 pe lună.
Cum a fost?
Marcarea traseului a fost ok. A ajutat că mereu au fost oameni pe lângă mine și nu s-a pus problema să mă rătăcesc. Era fain și că unii aveau ceasuri de fitness și mai aflam astfel câți km mai am. Ce m-a supărat e că nu m-am regăsit în nici o poză din timpul cursei. Au fost doar câțiva fotografi voluntari, așa că e de înțeles. Per total, o experiență foarte faină. Traseul a fost intens, noroiul de asemenea, dar totuși m-am bucurat că a plouat. Era mai nasol să facem asta pe caniculă.
Recomand tuturor sportivilor amatori genul ăsta de curse. Îți testează anduranța, forța și psihicul. Cât ești dispus să tragi de tine, să te lupți cu oboseala, cu eventuale dureri (pentru că uneori doare), cu terenuri neprietenoase, cu o vreme rece sau din contră, foarte caldă. Și mai sunt o mulțime de emoții și gânduri ce îți vin când te bagi în așa ceva și nu le pot descrie în cuvinte mai ales că sunt diferite de la om la om. De aceea merită încercată o cursă de genul.
Sigur, fiecare om are motivele lui să participe la astfel de curse. Merită câteva participări. Aduni câteva medalii cu care să te lauzi la prieteni și pe care într-o zi când le vei privi îți vei aduce aminte de ceea ce ai reușit să faci când erai tânăr și încă nu te dureau toate cele.
2 comments
Felicitări Tamara🤗
Felicitari! Mi-a placut sa citesc si sa aflu ce mai faci dupa atatia ani.