Dacă ne întreabă cineva de avem câine, răspunsul cel mai sincer ar fi: e complicat.
Îl avem pe Țuțu, câine de talie mică, cu față de câine mare, traumatizat de foștii oameni și aruncat în pădure. Și-a găsit refugiu la noi în curte în septembrie anul trecut. Nu-mi plac câinii de talie mică sub nicio formă, mai bine mai țin o pisică. Dar cum Țuțu aduce a câine mare și nu avea unde să se ducă, a rămas la noi. L-am hrănit, l-am pus pe picioare dar încă mai lucrăm la partea cu atingerea, că are sechele. Nu știu ce a pățit el înainte să ajungă aici. Latră ca o jucărie ascuțită, se bucură maxim când ne vede dar nu într-atât încât să-l scărpinăm. Totuși sunt zile când mai acceptă atingeri. Am avut noroc că a avut babysitteri. Ursu și Murgu. Aceștia abandonați în curtea vecină când persoana ce locuia acolo s-a mutat la oraș, la bloc și i-a lăsat aici. Două zile pe săptămână venea totuși cineva să le dea de mâncare. Restul zilelor mă ocupam eu, nu că s-a vorbit cu mine, dar nu puteam să-i las în miezul iernii cu burta goală. La schimb i-au ținut companie lui Țuțu, ceea ce l-a ajutat foarte mult.
Acum cinci ani am mai găsit un câine pe stradă. Ne aflam la cumpărături în oraș când un pui de cățel, măricel el așa ca statură, s-a oprit să tragă de bretelele rucsacului meu fix în momentul pauzei noastre de țigară. Cum stăteam la țară deja de un an și nu aveam cățel, am zis: ”gata, ăsta e câinele nostru!”. El ne-a ales pe noi. L-am dus acasă cu microbuzul, asta că șoferul a fost de treabă și ne-a lăsat cu câinele vagabond în mașină. Avea cam 3-4 luni și a stat cuminte cele patruzeci de minute cât a durat cursa. Cam atât a fost cuminte. L-am botezat Jack.
Acasă dezmăț total. Cine pe cine ascultă, care e șeful și toate cele. Am zis că le învățăm din mers. Eu nu am mai avut niciodată câine, nu știam sub nicio formă cu ce se mănâncă treaba asta. Ignoranța mea și caracterul lui au avut ca rezultat o relație complicată. Lui Jack îi plăcea foarte mult să se plimbe, eu credeam că un câine trebuie să stea lângă prietenul lui cel mai bun și să se plimbe cu el, eventual la pas. Jack avea nevoie de răbdare și explicații. Eu cu răbdarea stăteam foarte prost pe atunci și explicațiile erau mai pe stilul certat. Jack l-a anturat și pe Jimmy, porcul (fie-i țărâna ușoară) la plimbări pe la marginea satului și prin pădure, chestie care m-a scos din minți. Caută purcelul, caută cățelul. Era haos prin ogradă.
Am încercat noi, să reparăm toate rosturile, să nu mai iasă din curte, dar câinele își face altele sau, cum am observat, sare gardul cu măiestria unui gimnast. Problemele mari au apărut atunci când Jack a dezvoltat un hobby în a se duce și a lătra la câinele aflat într-o curte vecină. Ăla la el în curte, Jack după gard: ham, ham, ham și iarăși ham. Vecinei nu-i convenea acest scandal la orele amiezii și s-a gândit să-l otrăvească un pic. Nu i-a ieșit compoziția, am reușit să salvăm câinele, dar am avut un scandal monstru cu vecinii, ceea ce a dus la o atmosferă foarte tensionată pe zonă. Unde mai pui că Jack a ciufulit și vreo două găini ale altei vecine. Așa că l-am legat. Să nu mai plece, să nu mai deranjeze acești oameni atât de sensibili. Toată lumea țipa la noi (toată lumea fiind trei oameni, vecinii) din cauza lui, noi la el și era mult stres pe zonă. Cum nu-și făcea nevoile în perimetrul în care era legat trebuia să ies cu el în lesă la plimbare. În lesă, la țară, ca la nebuni!
Ne hotărâm să-l dezlegăm după vreo două luni de chin și să vedem ce se întâmplă. Urmează o perioadă când ba era acasă ba era la plimbare cu alți câini, că nu era singurul care sărea gardul să mai dea o tură. Urmează ziua în care un reprezentant al primăriei împreună cu veterinarul trec pe la curți pentru a identifica câinii și proprietarii. Noi eram la oraș, la cumpărături. Vecina ale cărei găini au fost ciufulite de Jack, întrebată de câinele curții noastre a ars-o cu: “nu știu”, “nu știu, nimic”. De atunci Jack a dispărut. Eram siguri că l-au luat hingherii, deoarece când se adună, câinii produc pagube puilor de animale sălbatice și domestice, plus că devin agresivi și față de oameni. Am zis că aia e, și-a făcut-o cu mâna lui. Nu-l puteam tine în lanț toată viața când el voia să cutreiere.
Trec doi ani. Într-o zi, mă întorceam dintr-o excursie. Pierd un microbuz dintr-un sat vecin care trebuia să mă ducă acasă. O iau la picior. Văd niște câini în față, schimb trotuarul, că am anxietatea și dacă trage unul o bășină eu mă sperii și nu știu la ce se ajunge. Că așa am auzit eu, câinele simte emoțiile. Văd că ridică unul capul. Și capu’ era a lu’ Jack. Trăia! Nu-mi venea să cred. Era slab mort și mirosea ca atare. După îmbrățișările de rigoare am luat-o spre casa unde Marian a suferit și el un șoc când l-a văzut. Nu l-am legat, nu avea nici un sens. L-am hrănit, i-am oferit atenție și cu toate astea după o vizită de patru zile, Jack a plecat. Am luat-o foarte personal. Cu toate că Marian a încercat să mă convingă că nu e vorba despre mine, că așa e el, tot mă ofticam. S-a dus și dus a fost. Asta până acum trei săptămâni, când Marian a plecat la plimbare. La întoarcere a pierdut același microbuz pe care l-am pierdut și eu, a luat-o pe jos spre casă și s-a întâlnit cu Jack.
De data asta Jack arăta frumos tare. Se pusese pe picioare, semn că se descurcă de minune. L-am răsfățat în vizita asta, în anii ăștia devenind și eu un om mai calm. L-am primit chiar și în casă deși asta însemna să aspir o dată pe zi și să-l curăț ca pe un câine de apartament. A stat cu noi patru zile și iar a plecat. M-au apucat depresiile și a doua zi ne-am dus în locul în care ne-am întâlnit de două ori cu el, să-l recuperăm. Ajunși la locul cu pricina nu era nici urmă de câine. El sau alții. Ne-am învârtit, ne-am sucit, am întrebat-o pe fata de la magazinul de pe zonă dacă știe ceva. La un moment dat, cum stăteam să punem planul de căutare la punct apare o gașcă de patru câini cu Jack în frunte. A venit cu noi spre casa. Prietenii lui ne-au urmărit îndeaproape, în șir indian pe lângă garduri până la “granița” zonei lor.
Încă patru zile acasă, iar pleacă, iar nervi. De data asta am hotărât să mai așteptăm câteva zile și apoi să mergem după el. După un week-end, plin de aventuri probabil, s-a întors într-o luni singur-singurel rupt de oboseală. După odihnă și mâncare și-a luat iar tălpășița spre lumea lui unde cine știe ce-l așteaptă.
În momentul ăsta dezbatem idei, încercând să găsim o soluție la situația asta. Castratul ar fi una din ele. Credem că s-ar liniști și ar sta mai pe lângă casă. Dar oare este asta cea mai bună decizie? Sau mai bine ar fi să accept că asta-i viața care-i place, că are prietenii lui cu care cutreieră și din când în când poate ne mai vizitează? Să merg să-l caut de fiecare dată când pleacă? E totuși un drum de două ore dus-întors. Oare ar fi mai corect să mă mulțumesc cu cât îmi oferă el sau să-i impun măsuri umane și al face câinele meu de casă?
Din generație în generație câine vagabond, plimbările și găștile de câini sunt plăcerea vieții lui. El nu este cel mai bun prieten al omului. El este prietenul meu, care mai vine dar și pleacă.
