N-am avut câine în viața mea. Copilăria la bloc mi-a permis doar două mâțe. Mutată la țară, am luat ca pe un semn de integrare în mediul rural, că e musai să am pază și protecție asigurată de minim un membru al speciei canine. Până aici toate bune, doar că trebuie să știi cum să te porți cu un câine, iar eu habar n-aveam. Ce să mai vorbim de dresaj. Unde mai pui că din cauza anxietății îmi tresare inima de fiecare dată când un câine ridică o sprânceană la mine, să mai și latre, m-am c***t pe mine.
Despre Jack, primul nostru cățel am povestit aici. La o zi, două, după publicarea articolului ne-am trezit cu el acasă super fericit să ne vadă. Asta era mai pe la începutul verii. Vară pe care a petrecut-o cu noi în cea mai mare parte. Mai venea, mai pleca, vechile lui tabieturi. La un moment dat a venit jumate paralizat. Presupunem că l-a lovit o mașină. Inconștiența cu care o arde pe carosabil am văzut-o în repetate rânduri cu ochii mei. L-am îngrijit, l-am pus pe picioare. Iar nerecunoscătorul, după refacerea completă a zbughit-o iar. El stă în satul vecin, la liceul de acolo cu gașca lui de prieteni, pe care de altfel i-a și plimbat pe aici. Am zis că-i nebun. Nu aveam nici un chef de toate fazele lui pentru că aveam o situație deosebită cu Țuțu. Țuțu ăsta l-am găsit fix în curte, l-a aruncat cineva pe zonă și de foame a intrat la noi. Era mic, slab și foarte panicat. Ce era să fac? Să-l gonesc? Fiind de statură medie spre mic am zis că nu balotează mult și aia e. Doar că Țuțu s-a dovedit a fi Țuța. Cum naiba nu ne-am dat seama decât atunci când s-a dublat că are pui? Păi, nu am apucat să aruncăm o privire temeinică sub coadă pentru că nu s-a apropiat de noi de panicat ce era. Nu s-a apropiat de mine nici după primul castron de mâncare, nici după următoarele. Mă așteptam, ca văzându-mi mărinimia, să uite brusc de ororile prin care trecuse. Bineînțeles că nu așa funcționează treaba. Mare ne-a fost mirarea când, în mijlocul verii, l-am văzut în ipostaze indecente cu câinele vecinei, Murgu. Am zis că au luat-o razna de la caniculă. După câteva zile de la acest incident, ieșind din casă, dau nas în nas cu alți patru câini în curte foarte îndrăgostiți de Țuțu. Nici atunci nu am crezut că-i fată. Ne gândeam că e o chestie de supunere și ierarhie canină, care de altfel există pe zonă. Nu toți câinii sunt egali, poate doar în fața lui Dumnezeu. Ne și supărasem pe Murgu că mi-a stricat cățelul.
După ceva timp, Țuțu meu se făcea cam pătrat, ca un mic televizor așa. Țâțele creșteau și așa mă prind într-un final că ăsta nu fusese băiat nici o clipă din viața lui. Rezultă de aici șapte cățeluși. Tații identificabili după culoare. Unul era Jack care stătea pe acasă fix în perioada împerecherii. Urmat de Nistru câinele lu’ Țața Nela, vechi prieten a lu’ Țuțu. Și Murgu, câinele vecin care a spart gheața iubirii pe zonă. Ăștia doi din urma s-au sustras de la îndatoririle paternale. Jack a stat până i-am dat pe toți și apoi a plecat la cealaltă familie a lui. Altă cățea, alți pui, pe care i-am văzut cu ochii mei.
Ca să scăpăm de pui, când au făcut o lună, i-a pus Marian pe Facebook și din fericire s-au arătat doritori. Încercasem prima oară în sat, dar toată lumea ne refuza. Totuși am reușit să-l dăm pe unu, mai cu forța un pic. Auzisem că persoana în cauză ar cam vrea un câine, dar nu era foarte sigură, așa că ne-am înștiințat cu cel mai frumos direct la poartă și nu a fost refuzat. Unul s-a plimbat cu trenul spre Brașov, alți doi au plecat spre Ploiești cu livrarea în București. Cu ultimii trei a fost o aventură pentru Marian, că el i-a dus la București. Făcuseră două luni deja, nu mai erau așa cuminți iar în ziua cu drumul pe mine nu m-a dus capul să nu le dau de mâncare dimineața. Pot să spun doar că a mirosit foarte urât pe drum și Marian s-a cam supărat pe mine. După ce am rezolvat creștinește cu puii, am castrat-o pe Țuțu. Sper să fi luat zece puncte la Doamne-Doamne pentru aceste fapte minunate, mai ales că pe zonă se practică abandonul în șanț când îți fată câinele sau pisica. Îl aștept și pe Jack acum, care de când nu mai sunt puii nu mai e acasă, să-l castrăm și pe el să nu am alți căței pe conștiință.
Pe lângă Jack și Țuți am mai avut grijă vreun an de Murgu și fratele lui Ursu care au fost lăsați în urmă de persoana care s-a mutat de lângă noi. Când au venit noii proprietari i-au preluat ei. Și-l mai am pe Pufi de hrănit. Stăpânii lui nu locuiesc aici tot anul și m-au însărcinat cu hrănitul lui. Nasol cu Pufi e că e foarte bătrân și bolnav și oricâte tratamente i-am făcut nu și-a revenit și mă întristează când văd cât se chinuie.
Cam asta-i cu câinii. M-au învățat să am răbdare și să-mi controlez emoțiile. Dacă eu sunt super nervoasă și-i strig pe un ton fals calm ăștia mă miros și nu pun botul, astfel încerc să mă calmez pe bune ca să vină altfel să-i trag de urechi, când atacă găinile vecinei, când se rățoiesc la porci sau când fac scandal în cartier. Animale simpatice ce să zic. Nu-s obișnuită cu nevoia lor constantă de băgat în seamă, admir mai mult mâțele pentru independența lor, dar îmi sunt dragi ca toate animalele și învățăm treptat cum să conviețuim împreuna ca să le fie bine și lor și mie.
