Ți s-a întâmplat vreodată să stai de vorbă cu cineva care clefăie, o gumă, un sandwich sau orice aliment și să-ți vină să o iei din loc sau să-i spargi capul respectivului? Sau ai fost unul căruia i s-a spus de către cineva foarte iritat să nu mai mesteci cu gura deschisă? Asta se numește misofonie. Este o afecțiune ce se traduce printr-o toleranță foarte scăzută față de anumite sunete. Cam 80% din sunetele astea au legătură cu sunete orale produse în mod repetat: mestecat cu gura deschisă- pleoscăitul mâncării, curățatul măselelor și suptul lor, sorbirea mâncării într-un mod zgomotos, pleoscăitul gumei, fluieratul, o respirație zgomotoasă și altele. Pentru unii pot fi deranjante și sunete de genul: ticăitul ceasului, zgomotul unghiilor pe o suprafață, creta pe tablă etc. S-au raportat și cazuri la elemente vizuale ce te pot scoate din sărite cum ar fi datul din picior în mod repetat.
Misofoniștii pot avea reacții emoționale destul de puternice la sunete ce, parcă, alții nu le bagă de seamă. Reacțiile astea pot fi mai blânde: dezgust, discomfort, transpirație spontană sau ceva mai puternice: anxietate, furie, ură, panică, frică, stres emoțional. Sunetele declanșatoare îți ridică efectiv părul pe ceafă, nivelul de stres crește semnificativ și cu un pic de imaginație începi să fabulezi acte de agresivitate către persoană în cauză pe care în 99% din cazuri nu le pui în aplicare că ești totuși un om civilizat, dar zenul a plecat de mult din tine.
Ca multe alte belele de ordin emoțional, misofonia se declanșează în majoritatea cazurilor în copilărie, între 9-13 ani. Suferinzii au o structură diferită a creierului, o disfuncție în Sistemul Auditiv Central, însă nu are nici o legătură cu urechile. De reținut că diferă de fonofobie adică frica de sunete puternice și de hiperacuzie o afecțiune ce nu este specifică unui anumit sunet și nu creează o reacție atât de puternică în organism.
Apare destul de recent înregistrată în materialele de specialitate, primele rapoarte înregistrându-se de prin 2001. Din păcate multe cadre medicale nu sunt puse la curent și de multe ori este pus un diagnostic greșit, pacienții primind un tratament medicamentos total aiurea.
Primele mele amintiri legate de treaba asta sunt din copilărie. Situația era foarte dură pentru că sunetele legate de mâncat mă exasperau!!! Voiam să plec urgent de acolo, nu puteam și atunci începeam să fiu foarte agitată. În adolescență am început să mă iau de oameni, să le spun să termine. Destul de agresiv. Căștile și walkman-ul m-au salvat prin mijloacele de transport în comun.
Aiurea era că nu mai vedeam să fie cineva deranjat de asta. În timp mi-a mai crescut și mie șoriciul și m-am mai liniștit și nu mai sunt așa de agresivă când aud ceva de genul pleoscăitului. Asta aparent, le țin în mine doar. Altfel mi se ridică părul pe ceafă, o ceață îmi învăluie creierul, nu mai aud și nu mai văd nimic decât pleoscăitul ăla. Nu mă pot concentra la nimic și nu știu cum să fug mai repede de acolo. Acum, că sunt mare, de cele mai multe ori plec. Simt totuși o ură imensă față de sursa sunetului cu toate că nu am nimic cu persoana respectivă în restul timpului. Mesele cu mai mulți oameni sunt adevărate momente de anxietate și evit pe cât posibil aventura.
Mulți ani m-a frustrat treaba asta, mai ales că parcă nimeni nu mai suferă de ea. Ceilalți suferinzi probabil își țin gura în public pentru că nimeni nu mai zice nimic și nu vrea nimeni să fie ăla care se ia de oameni. Dacă te apuci să comentezi ești tu din ăla “cu nervii”, prea stresat, sau îți place să te iei de oameni degeaba.
Noroc cu internetul ăsta, că așa am dat peste grupuri online unde i-am găsit și pe alții ca mine. Și am văzut că unii o au și mai rău de atât. De exemplu citisem confesiunea unei femei care o ia razna la auzul ciripitului păsărelelor. De oameni mai fugi, dar de păsărele?
Lumea nici nu vrea să înțeleagă treaba asta chiar dacă îi rog frumos să nu mai facă așa. Unii nu acceptă ca fiind asta o problemă, alții nu-și dau seama, iar unora le place să mănânce așa, că cică e mai gustoasă mâncarea. Sau pur și simplu e o reacție defensivă când li se face o observație. Ce e mai amuzant, e că mă enervez și când îmi iese mie. Din greșeală, normal. Mestecam o dată o gumă cu poftă și la un moment dat s-a lipit guma aia de măsele și mi-a ieșit un singur pleoscăit și m-a zgâriat efectiv pe creier.
Din păcate, nu există tratament, în cele mai multe cazuri se recomandă terapie cognitivă comportamentală. O altă soluție pentru cei ce suferă, sunt dopurile de urechi. Mai nou au apărut dopuri ce permit filtrarea anumitor sunete și totuși să mai auzi ceva, se numesc Loop Earplugs.
Așa că dacă se întâmplă să-ți vină să spui cuiva “nu mai mânca așa” sau „nu mai face așa” (când freacă pixul de juma de oră), sau îți auzi tu asta, să știi că poate fi vorba de Misofonie.
