Anxietate

M-am săturat de anxietate până peste cap. Relația noastră durează de vreo 20 de ani, timp în care mi-a încurcat planuri, mi-a stricat relații, mi-a redus performanțe, m-a făcut să trăiesc în frică. Într-un cuvânt: mi-a făcut viața grea. Când s-a activat prin adolescență nici măcar nu știam că se numește așa. O numeam “bubuieli în piept” și “veșnica emoție ca și cum ai bacul în fiecare zi”.

Pe atunci crizele erau dese și de multe ori apăreau dis-de-dimineață. Mă trezeam cu toate simțurile la turație maximă în prima secundă în care deschideam ochii, inima mi-o simțeam galopând, mi se punea un strașnic nod în gât și mă speriam pentru că nu știam ce se întâmplă. Nu înțelegeam această “defecțiune” care îmi guverna viața, care îmi influența comportamentul și îmi dicta personalitatea. Pe atunci nu aveam acces la internet și aceste afecțiuni erau subiecte tabu. Am trăit cu impresia că nu sunt în regulă foarte mult timp. Orice om aparent mai relaxat îmi trezea invidie și admirație. Îmi doream și eu să fiu chill, cu vorba potrivită la mine în diferite situații, fără panică și lipsă de concentrare, fără transpirație excesivă, fără mâini reci, fără zbucium intern în cele mai lejere situații. Ani la rând m-am confruntat cu o “paralizie” când îmi era lumea mai dragă și în situații în care mi se cerea concentrare și prezență de spirit. 

Bineînțeles că am ajuns și la medic când devenise de nesuportat. Câțiva ani am urmat tratamente medicamentoase în speranța unei vieți ”normale” unde să mă pot concentra pe ceea ce îmi doream să fac. Să am emoții în situații excepționale nu atunci când trebuie sa merg să-mi iau o pâine sau să mă văd cu un prieten. În ultima vreme mă gândesc din ce în ce mai des să-l reiau, pentru ca simt cum ”trece viața” pe lângă mine și eu nu fac nimic pentru că am o criză de anxietate când aș putea să fac ceva constructiv. 

A fost nasol și pentru cei din jur. Mai ales pentru iubiți. Asta pentru că anxietatea mă face să mă întreb constant de ce persoana respectivă este cu mine și sunt convinsă că din clipă în clipă urmează să fiu abandonată. Sentimentul că sunt un om greu de suportat, că reprezint mai mult o problemă decât o bucurie, că fac viața grea celor din jur, că sunt insuficientă. Toate astea au creat comportamente care au împins oameni de lângă mine. O luam razna intens dacă se întâmpla sa nu mi se răspundă la telefon. Scenarii din cele mai tâmpite îmi veneau în cap. De la ”gata, m-a părăsit” până la scenarii de accidente și morți cumplite. În timp am învățat să mă controlez. Ceea ce controlez, de fapt, e reacția mea externă. În interior același zbucium și aceleași terori. E frustrant când simt cum mă reduce la zero, cum o criză de anxietate îmi știrbește bucuria unei zile sau îmi strică planuri, cum mă face să mă sperii și de propria umbră.

Îmi aduc aminte de o vizită de control la psihiatrie (acum mai bine de zece ani) când mi s-a comunicat că, vezi Doamne, după 30 de ani o să fie mai bine. Nu știu de unde se informau doctorii ăia, dar totuși am sperat. Pentru că într-o situație de genul ăsta începi să crezi și inepții și vrei să crezi că într-o zi o să fie mai bine. Mai ales când ai vreo 20 de ani. Normal că nu s-a întâmplat așa. 

Ea vine pe nesimțite și de multe ori nici că-i trebuie vreun motiv.  Se instalează cu gălăgie în sufletul meu, îmi încețoșează mintea. Acțiunile și cuvintele mele parcă nu mai îmi aparțin, parcă devin independente, parcă e altcineva și totuși sunt eu, dar eu nu mă mai recunosc. Mă pierd, mă sperii, nu știu ce și cum să fac. Poate ăsta este încă un motiv pentru care stau la țară. Mai puține situații anxioase, viață mai liniștită. Teoretic. Dar stai să vezi cum e dacă îmi dispare o pisică mai mult timp, sau dacă rup porcii un gard și pleacă la plimbare sau dacă rămân singură acasă. Într-adevăr, astea se întămplă mai rar. 

A mai fost și anul ăsta tâmpit cu pandemia lui cu tot. Cu stări de anxietate intense și depresii necruțătoare. Și eu care speram că s-a mai liniștit. Adevărul e că viața nu o pot controla, ce se întâmplă, ce nu se întâmpla, pot doar să încerc să mă controlez pe mine. Și să suport stările astea cum pot. De aceea mă gândesc să mă întorc la Xanax.