Nu știu alții care stau la țară cum sunt, dar pe mine singurătatea mă macină. Stăm destul de retrași de restul satului, că aici a fost să fie casa, și trec zile-n șir fără să văd pe nimeni în afară de Marian și animalele din ogradă. Mă descurc binișor așa, până în momentul în care lipsa contactului cu alți oameni mă bagă într-o depresie din care e nevoie de multă muncă ca să pot ieși.
În șase ani de când stăm la țară nu prea am reușit să ne integrăm cu oamenii de pe aici. Schimbăm două vorbe când ne întâlnim, ne salutăm, ne ajutăm dacă e nevoie. Dar să legăm vreo prietenie nu s-a întâmplat. Poate și pentru că intrăm la categoria “ciudați”, văzuți din exterior. Un lungan bărbos, introvertit și o tatuată tunsă periuță. Noi am venit super aerieni aici, oricum nu prea ne pricepem la din astea de țară, sunt anumite regionalisme pentru fiecare treabă, pe care nu le cunoaștem și asta nu ne ajută la integrare. Plus că oamenii își au cercurile gata formate de când se știu și nu prea îi interesează doi amețiți ca noi indiferent cât de simpatici încercăm să fim. Alt motiv ar fi că nu intrăm în categoria clasicului om care stă la țară și toată ziua muncește în ogradă să își dezvolte proprietatea. Scopul mutării noastre la țară a fost să ne vindecăm sufletul, să ne cunoaștem pe noi înșine și să ajungem la autenticitate vindecându-ne de toate implementările ce nu ne aparțin și pe care nu le-am ales. De altfel, suntem oameni ca toți oamenii. E greu să te integrezi la țară, depinde și ce noroc ai și peste cine dai, dar poți să te trezești și singur în pustiu și nu prea e fain dacă nu ești fan genul ăsta, de a sta singur mereu.
Cei de la oraș în primii ani ai noștri aici ne-au vizitat de câteva ori pe an. Atunci încă eram oameni de oraș care s-au mutat la țară. Încă suntem la același nivel doar că nu prea mai reprezentăm o curiozitate așa mare pentru ei. S-au obișnuit cu noi aici, ei le au pe ale lor și nu mai vine aproape nimeni. Când mergem noi la oraș nu mai reușim să ne integrăm cu ei pentru că trăim după principii diferite pe care ni le-am format datorită stilului de viață ales. În plus, mergem și prea rar și stăm prea puțin. Ne vedem, e frumos. Apoi plecăm, iar ei ne uită. Nici nu am timp în câteva zile și să mă descarc și să-i ascult pe ceilalți. Și nu se leagă nimic pentru mai încolo.
Alții nu vin pentru că ograda noastră încă nu îndeplinește anumite condiții pe care ei le așteaptă când merg într-o vizită. Și uite așa, facem echilibristică între două lumi fără să aparținem nici uneia. Eu îi înțeleg și pe cei de aici și nu-i judec și pe cei de la oraș și nu-i judec. Pentru că am stat și colo și colo și m-am prins de unele aspecte. Dar nu reușesc sub nicio formă să-mi creez un cerc social și asta mă rupe la psihic.
Treaba cu singurătatea e bine documentată și se știe că te poate îmbolnăvi. Și nu e aiurea deloc ce simt, contactul social face parte din nevoile fundamentale umane din piramida lui Maslow. Pe la sfârșitul lui 2019 ne gândeam să ne mutăm din nou la oraș, dar a venit pandemia și planul a căzut. Aș putea să zic că am avut noroc, pentru că am făcut carantina în curte când nu mulți au avut luxul ăsta. Ca să nu mai zic că pandemia a oprit și puținele vizite de care aveam parte. Anul trecut, abia în decembrie a venit un prieten în vizită. Singurul. Depresii ca anul trecut nu am mai avut demult, juma’ de an am fost mai mult tristă. Acum nu mă mai gândesc să mă mai mut la oraș (oare?) după cum decurg lucrurile cu virusul, dar asta nu înseamnă că nu mă simt singură ca naiba. Interesant este că am observat că în prezent și unii de la oraș se confruntă cu aceeași problemă ca urmare a pandemiei. Sincer mi se pare mai dură singurătatea de la oraș, pentru că ești înconjurat de oameni, însă toți îți sunt străini și nu ai parte nici de suficientă liniște ca să cobori în tine.
Poate părea ispititoare liniștea vieții la țară. Când stai la oraș, înconjurat de mulți vecini și poate îl ai și pe unul nebun care își pune tablouri în fiecare zi pe pereți, poate fix la liniște visezi. Dar și liniștea are o parte mai puțin plăcută. Începe bine și se termină prost. Pentru că în liniște ajungi să te auzi tu pe tine, fiecare bucățică din tine care are ceva de zis, o să zică și nu o să mai fie bruiajul orașului să ajute să nu te auzi. O să te asculți toată ziua, până înnebunești sau nu. Depinde de la om la om, fiecare ce probleme are și cât de împăcat e cu sinele. Eu sunt împăcată de mă suport două luni. După două luni doar eu cu mine, în capul meu, cu ideile mele, treburile mele și ce mai fac eu pe aici, începe depresia și trebuie să fac cumva să intru-n contact cu oamenii că altfel nu mai scap de ea. Îmi lipsește contactul fizic, real, cu oamenii, nu prin intermediul monitorului sau textului.
Foto: Girl in the Woods – 1882 – Vincent van Gogh
