Știam înainte să ajung la țară că nu o să avem apă curentă și nici fântână în curte. O situație nefericită. Dar ce era să fac, să nu mă mai mut la țară? Totuși, fântâna de la care ne puteam aproviziona se afla în curtea vecină, așa că dracul nu era atât de negru. Oarecum. Situația era inconfortabilă deoarece curtea era locuită, ceea ce ne punea într-o relație de inferioritate cu proprietara puțului, mai ales că era fix genul de om care să profite de asta. O situație nespusă cu voce tare dar care se simțea de fiecare dată când intram pe poartă în drum spre fântână. Plus o serie de obligații. Pe vremea aceea nu aveam nici drum și astfel posibilitatea racordării la apa din sat nu exista. Așadar, tot ceea ce presupune apă de spălat: vase, haine, om; apă de consum: om, animale; și alte întrebuințări ale acestei substanțe vitale, se transporta cu două găleți, pentru echilibru și eficiență, a 10 litri găleata.
Timpul trece, ne certăm în repetate rânduri cu respectiva proprietară. La o ceartă mai aprinsă schimbăm puțul. Ajungem astfel la următoarea vecină, o băbuță de treabă cu frica lu’ Dumnezeu, ce zicea că e păcat să nu lași omul la apă. Nasol a fost că am ajuns să luăm de la ea în sezonul rece. Trebuia să urcăm/coborâm un deal abrupt cu două găleți pline. Nu o dată ni s-a întâmplat să alunecăm pe zăpadă, să vărsăm apă și să ne udăm până la piele. În frig. Mai ajungeam și cu gălețile pe jumătate goale acasă. Facem față și acestui obstacol. Nu poate nimeni să stea fără apă. Ne chinuim noi așa o iarnă întreagă. Apa din puțul ăsta ieșea de la robinet. Avea hidrofor. La un moment dat se strică hidroforul și apa ieșea cu un pic de benzină. Rămânea o peliculă fină la suprafața găleții. Am fost asigurați că nu are nimic, trebuie doar să o scoatem ușor cu cana. Am supraviețuit și cu apă ușor poluată. Apoi hidroforul s-a cam dus de tot. Bătrânica era nevoită să-și aștepte fiul de la oraș să vină să îl repare. Am încheiat socotelile și cu fântâna asta.
Ce facem, ce facem? Vorbim cu un alt vecin care avea un puț pe plus și știa că nu avem de unde lua apă. Fântâna asta nu se afla la el în curte, ci vizavi pe un teren în proprietatea lui. Era un pic de mers până acolo. Nu distanța era problema cât accesul dificil. Printr-o râpă cu clasica coborâre și urcare. Un puț rablagit, dar cu apă curată. Greu a fost să aducem apă de acolo. Mergeam cu un rucsac mare și cu un bidon de 20L în el. Umpleam bidonul, îl puneam în rucsac și înapoi acasă. Asta de câteva ori pe zi. Not great, not terrible…
După un timp, proprietara primului puț ne abordează să cădem la pace și noi de nevoie cedăm. Ne chinuiam foarte tare cu rucsacul și cu puțul ăla. Din nou luăm apă de lângă noi. Tot cu un pic de stres, stres din acela empatic, care nu se vede cu ochiul liber, dar se simte. E nasol tare să ai nevoie de ceva, neapărat, de la cineva care nu te suportă, care nu ți-o spune direct, dar pe care tu îl citești și el știe că tu știi. E un teatru ieftin. Dar în viață, de nevoie, mai faci și din astea.
Ne apropiem de prezent. In urma altui scandal cu vecina, de această dată cel din urmă, ajungem la un puț un pic mai îndepărtat. Nu foarte. Aproximativ 300 de metri de casa, dus-întors. Dar presupune o coborâre și o urcare, scos apă și din nou coborâre și urcare cu un pic de echilibrism. Măcar aici e liniște și pace. Proprietarul trăiește cu crezul că ”apa e de la Dumnezeu”, nu e a lui, deși fântâna se află la el în curte. Aduc apă cu voioșie în fiecare zi. Exagerez partea cu voioșia, am zile cănd sunt atât de obosită că îmi vine să-mi bag picioarele în tot. Dar mergem înainte. Vara e nevoie de mai multă apă în comparație cu sezonul rece. Mai multă mizerie, dușuri mai dese, plus animalele care au nevoie în zilele caniculare de mai multă apă. În medie, într-o zi normală avem nevoie cam de 60 litri, hai poate 80-100 dacă fac multă mâncare, am multe vase de spălat, sau e programat careva la duș. În zilele cu spălat de rufe cantitatea crește semnificativ. Asta de când am mașină de spălat semiautomată. Înainte spălam la mână și cantitatea de rufe era mai mică per spălare. Mașina înghite în jur de 130 litri de apă la fiecare ciclu de spălare. Încep pregătirea cu o zi înainte. Intră în acțiune artileria grea, două găleți dolofane cu care pot aduce 35 de litri dintr-un foc. Spălatul de rufe reprezintă un adevărat antrenament de forță. Am fost foarte mândră de mine când am adus gălețile astea mari fără să fac pauze pe drum. Plus că în timp am căpătat ceva forță și mușchi ca urmare a acestei activități.
De când stau aici și apa nu mai e un lux care vine la robinet, o folosesc cât pot de conștiincios. Am descoperit cu stupoare că nu îmi trebuie o cadă plină să mă simt fresh. Folosesc cam 20 litri de apă la o baie. Dar și când mai dau pe la oraș, un duș din acela când lași apa să curgă pe tine doar pentru că este și pentru că se poate, e ceva de vis. Visul asta îl trăiesc de vreo 4-5 ori pe an. De când cu pandemia, l-am simțit de 2 ori anul ăsta. Faza ciudată când merg la oraș și dau de o baie normală este că doar primul duș e magic. Următoarele, pentru că stau câteva zile, simt cum parcă îmi abuzează epiderma, deși după o zi de urban mă simt cam prăfuită și le fac din obligație. Mi se pare foarte interesant. Important mai e ultimul duș urban, să nu îmi pară rău când ajung acasă că nu am profitat și că trebuie să mă chinui când puteam să fac baie ”acolo”.
Încă nu avem baie, deoarece nu am avut bani să contruim așa ceva și nici nu ne-am dat seama cum să facem, dar e timp. Mai avem mult de lucrat la căsuța noastră. Au ajuns băieții de la primărie să ne facă drum și să bage apă pe strada noastră, noi încă nu ne-am racordat, urmează. Vara ne spălăm în curte, în razele soarelui sau la apus, și atunci e fain că simți cum dai tot praful jos de pe tine și te răcorești. Iarna în schimb, e o adevarată desfășurare de forțe. Încălzește apa pe sobă, bagă băliuța (da, ne spălăm la băliuță ca pe vremea lu’ bunica), adu gălețile pentru combinat apă rece cu apă caldă și toarnă încetișor cu cana să nu stropești în jur. Că se enervează Tamara. Apoi scoate toată recuzita. În funcție de cum ține vremea cu noi încercăm sa ne întindem cu spălatul afară cât mai mult. Anul acesta ultima baie la aer s-a întâmplat pe 7 noiembrie.
M-am obișnuit așa cu apa. Normal, că nu în fiecare zi e o plăcere, dar e o necesitate. M-am organizat mai bine în ultima vreme să am și zile de pauză. Măcar una pe săptămână. Sau îl rog (constrâng) pe Marian să aducă el. Când am aflat că în viitor o sa avem apa fix în curte mi-a părut un pic rău că o să pierd un antrenament de forță serios. Dar, vorba lu’ Marian: ”E lasă, eu iau de la robinet, tu aduci cu găleata când vrei să faci antrenament”.
