Nu știu alții care stau la țară cum sunt, dar pe mine singurătatea mă macină. Stăm destul de retrași de restul satului, că aici a fost să fie casa, și trec zile-n șir fără să văd pe nimeni în afară de Marian și animalele din ogradă. Mă descurc binișor așa, până în momentul în care lipsa contactului cu alți oameni mă bagă într-o depresie din care e nevoie de multă muncă ca să pot ieși.
Prima parte a trilogiei o puteți citi aici: Primul nostru porc – Jimmy
A doua parte o puteți citi aici: Jimmy și Gina
Cu Marian la pat și Jimmy închis în coteț a trebuit să caut om pentru sacrificat. La mistreț treaba stă altfel decât la porcii domestici. Adică, după înjunghiere mistrețul se belește deoarece are părul mare și gros și șoricul foarte tare. Nu era tocmai ușor de găsit om pentru procedura asta în sat, aici fiind specializați mai mult pe Marele Alb. Întrebam în stânga și-n dreapta oamenii care se ocupau cu sacrificarea porcilor și fiecare răspuns negativ mă bucura. Cu toată groaza pe care o simțeam față de el, după ultima pățanie, încercam să-i mai lungesc un pic viața. Până și Marian care devenise sac de box pentru Jimmy, nu se simțea confortabil cu ceea ce urma să se întâmple. Era pentru prima oară în viața amândurora când aveam un porc de sacrificat, mai ales unul pe care inițial voiam să-l creștem ca animal de companie.
Noi când ne-am mutat la țară voiam să stăm doar cât era cald afară. Că de’, iarna se complică treaba. Frig, sobă, lemne, foc. Normal că nu așa a ieșit și ne-a prins iarna aici, apoi încă una si-ncă una și tot așa. Frigul din primii ani m-a pus la pământ. Am dârdâit, am plâns, am pus straturi peste straturi de haine, am blestemat ziua când m-am hotărât să vin la țară.
Prima parte a poveștii o puteți citi aici: Primul nostru porc – Jimmy
Timpul trece, Jimmy crește. Din porcușorul cel simpatic se transformă într-un mistreț adolescent și îl apucă cheful de dragoste. Începe să fie mai nervos. În zilele ”acelea” nu te mai puteai înțelege cu el. Ne informează oameni cu experiență în creșterea porcilor că Jimmy trebuie castrat ca să se calmeze. La care eu fără să am nici cea mai vagă idee ce poate să facă un mistreț în călduri, refuz. Cum să îi tai bărbăția animalului nostru de companie?
M-am săturat de anxietate până peste cap. Relația noastră durează de vreo 20 de ani, timp în care mi-a încurcat planuri, mi-a stricat relații, mi-a redus performanțe, m-a făcut să trăiesc în frică. Într-un cuvânt: mi-a făcut viața grea. Când s-a activat prin adolescență nici măcar nu știam că se numește așa. O numeam “bubuieli în piept” și “veșnica emoție ca și cum ai bacul în fiecare zi”.
Știam înainte să ajung la țară că nu o să avem apă curentă și nici fântână în curte. O situație nefericită. Dar ce era să fac, să nu mă mai mut la țară? Totuși, fântâna de la care ne puteam aproviziona se afla în curtea vecină, așa că dracul nu era atât de negru. Oarecum. Situația era inconfortabilă deoarece curtea era locuită, ceea ce ne punea într-o relație de inferioritate cu proprietara puțului, mai ales că era fix genul de om care să profite de asta. O situație nespusă cu voce tare dar care se simțea de fiecare dată când intram pe poartă în drum spre fântână. Plus o serie de obligații. Pe vremea aceea nu aveam nici drum și astfel posibilitatea racordării la apa din sat nu exista. Așadar, tot ceea ce presupune apă de spălat: vase, haine, om; apă de consum: om, animale; și alte întrebuințări ale acestei substanțe vitale, se transporta cu două găleți, pentru echilibru și eficiență, a 10 litri găleata.
Nu știu alte fete cum sunt, dar eu m-am luptat cu complexe fizice exagerat de mult timp. Abia acum, la 35 de ani pot să afirm că m-am acceptat. Drum lung și anevoios. Doamne, câți ani am pierdut plângându-mă de felul în care arăt. Asta ”mulțumită”: revistelor din adolescență, portretizarea femeilor în filme, în videoclipuri, la TV etc. Plus faptul că am crescut într-o perioadă când nu se făceau publice detaliile din spatele acelor imagini perfecte. Credeam că sunt o nasoală pe lângă ce vedeam în mass-media.
Mai pe la începuturile noastre la țară ne trezim cu o vizită surpriză din partea unor prieteni care ascundeau în mașină un cadou foarte gălăgios și căcăcios. Un porc. Un porc mic și negru, din tată mistreț și mamă vietnameză. Eu am rămas șocată, nu înțelegeam de ce ne-au adus un porc pe nepusă masă. Ca să aflu că dragul de Marian își arătase ideea/dorința cu ceva timp în urmă “ce fain ar fi să am un porc” în preajma unor prieteni care, se pare că aveau și posibilitatea să-i facă rost.
Eu m-am mutat la țară pentru că eram un om cu multe probleme. Diverse. Încercam să trăiesc după nevoile mele, adevărate sau inventate. Nevoi care m-au adus în situații cel puțin dubioase destul de frecvent. Încercam să umplu un gol în mine. Și astfel, băgam de toate acolo. Poate, poate o sa îmi iasă ceva într-un final. Nu a ieșit mare lucru. Sau poate că da. Până la urmă viața e un șir de experiențe care te transformă, fie ele bune fie ele rele, iar unele lecții le poți înțelege doar după mai mult timp…