Geneza. Mutarea la țară

Eu m-am mutat la țară pentru că eram un om cu multe probleme. Diverse. Încercam să trăiesc după nevoile mele, adevărate sau inventate. Nevoi care m-au adus în situații cel puțin dubioase destul de frecvent. Încercam să umplu un gol în mine. Și astfel, băgam de toate acolo. Poate, poate o sa îmi iasă ceva într-un final. Nu a ieșit mare lucru. Sau poate că da. Până la urmă viața e un șir de experiențe care te transformă, fie ele bune fie ele rele, iar unele lecții le poți înțelege doar după mai mult timp… 

Plus că nu mai știam pe unde să mai scot cămașa și ce să mai fac. Job aiurea, anturaje aiurea, eu aiurea, totul razna. Nu am realizat mare lucru la viața mea, cel putin asta simțeam atunci. Nu știam ce naiba să mai fac. Și a apărut oferta asta, să mă mut la țară. Și am zis: Hai! Una din situațiile acelea unde îngerul tău păzitor vede că nu te prinzi și îți mai aruncă un indiciu. Sunt un om care a avut bafta să-l iubească cineva acolo sus și acel cineva a aranjat evenimentele întocmai pentru a începe transformarea.

Și m-am dus. Cu un troler roșu plin de tricouri. Ce, nu asta se poartă la țară? Câteva genți burdușite cu tâmpenii și o bicicletă împachetată. Toate pe microbuz. Eu, Marian (partner in crime), bagajele, 1300 Ron și multe idei trăsnite. Ne mutam la țară.

Mai fusesem eu la țară prin vizite, ultima dată cu vreo 15 ani în urmă. Plus vacanțele din copilărie, dar acelea nu se pun, reprezentau altceva. Cam asta era experiența mea cu ruralul. Eram sigură că o sa mă descurc, ce naiba la cât de șmecheră credeam că sunt pe atunci. Am început bine, pierzând ultimul microbuz ce trebuia să ne ducă în satul cu pricina după ce autobuzul cu care plecasem din Brașov ne lăsase undeva în pustiu. Și am tras trolerul ăla roșu vreo 20 de km până la noua casa, pe șosea, prin pădure, mai apoi printr-o râpă, într-o zi cu ploaie mocănească. Am zis că ăsta e un fel de botez.

Am ajuns, am despachetat cele 10 tricouri din trolerul roșu și celelalte prostii pe care le luasem cu mine. Noroc cu o vecină care s-a oferit să deschidă coșmelia și să ne facă un foc mic înainte de a ajunge. Veneam plouați și după multe ore de mers. Eram super obosiți. În trolerul cu pricina am avut inspirația să pun câteva lumânări, gen candelă, chinezării ieftine (mare grijă cu astea!!!) pe care le-am aprins în mica noastră camera să creăm, așa, o ambianță călduță si drăguță. Obosiți de la atâta drum am ațipit imediat. M-am trezit pe la miezul nopții (îngerul păzitor nu dormea, din fericire) într-o cameră plină de fum și cu diverse lucruri în flăcări: juma` de masă, juma` de pat, hard disk-ul extern  pe care erau toate filmele și muzica cu care să ne mai umplem timpul. De la lumânările alea tâmpite. S-a topit plasticul, a curs ceară pe masă și am luat foc. Am zis că e un semn divin. Botez cu foc, numai bine după cel cu apă. Mă aflu unde trebuie.

Și uite așa a început o nouă serie de lecții de viață. Nu că până atunci nu primisem vreuna, doar că de data aceasta simțeam că universul acesta rural și alegerea mea de a sta în el (mai mult pură întâmplare) vor avea efecte mult mai valoroase pentru mine ca om decât nopțile dansante în Club A. Deși atunci când dansam credeam că sunt the shit și că le știam pe toate.