Mai pe la începuturile noastre la țară ne trezim cu o vizită surpriză din partea unor prieteni care ascundeau în mașină un cadou foarte gălăgios și căcăcios. Un porc. Un porc mic și negru, din tată mistreț și mamă vietnameză. Eu am rămas șocată, nu înțelegeam de ce ne-au adus un porc pe nepusă masă. Ca să aflu că dragul de Marian își arătase ideea/dorința cu ceva timp în urmă “ce fain ar fi să am un porc” în preajma unor prieteni care, se pare că aveau și posibilitatea să-i facă rost.
Era simpatic ce-i drept, dar eu vedeam încă o gură de hrănit, o nouă responsabilitate, o nouă bătaie de cap. Eram foarte stresată pe vremea aceea. Ce să-i faci, un retur nu era posibil. Așa că, iată-l pe Jimmy. Primul nostru porc, deschizător de drumuri în creșterea altor porci. De aceea mă simt datoare față de el să-i povestesc viața.
Nu aveam spațiu amenajat pentru porc, nu eram pregătiți sub nici o formă. Eu nu aveam nici cea mai vagă idee ce naiba presupune creșterea unui porc, Marian mai citise câte ceva pe net. Dacă mi-ar fi spus cineva pe vremea când iubeam betoanele din București că într-o zi o sa stau la țară aș fi râs, dacă aș fi auzit că o să cresc și porci îl întrebam mai mult ca sigur dacă nu cumva s-a lovit la cap.
Ne gândim noi că vrem sa il crestem “altfel”, mai liber, mai fericit decât porcii crescuți tradițional în cotețe înguste și fără prea mare libertate. Deh, eram tineri și un pic hipioți. Doream să îl ținem ca animal de companie, ca pe un câine. Între timp i-am amenajat un coteț spațios unde să se retragă pentru somn și unde să-l putem închide când plecam de acasă.
La câteva luni, cât avea el pe atunci, a încercat Marian o dată să-i pună un ham ca să-l putem lua cu noi la plimbare. Ce credeți? Nu a funcționat sub nici o formă. Jimmy, țipa ca “din gură de șarpe” sărind un metru în aer mai ceva ca o pisică. Jimmy era un antisocial pur sânge, nu permitea atingerea și cu atât mai mult prinderea lui. Ne-am dat seama că nu merge. Am așteptat să se obișnuiască el cu noi și să încerce o apropiere. Aceasta a venit când a realizat că noi suntem cei ce îl hrănim. Apoi, la plimbare venea și singurel ademenit în prima fază cu o bucată de pâinică proaspătă. Trucul cu pâinica era folosit ca să îl ținem pe lângă noi la pădure și la întoarcerea spre casă, deoarece el dacă avea chef să stea undeva, stătea. Trebuia așteptat.
Amețiți cum eram pe vremea aia, Jimmy ne-a ajutat să ne facem un program, să devenim un pic mai responsabili. Prima organizare și prima treabă mai serioasă de când ne mutasem la țară. Avea un program fix de mâncare: dimineața, la prânz și seara. Trebuia să-i asigurăm din timp cerealele, să-i strângem buruieni, să-i fierbem legume. Nu mânca orice, oricum. Avea preferințe. Unele crude, unele fierte. Plus plimbările la pădure de câteva ori pe săptămână ca să se și distreze porcul. Să nu care cumva să se plictisească prin curte sau în coteț. La pădure, când ne întâlneam cu localnicii, aceștia de multe ori se cruceau cum mergem noi cu câinele în lesă și porcul liber. Câinele în lesă, deoarece pe aici sunt multe căprioare si putea sa o ia la sănătoasa oricând, iar Jimmy s-ar fi dus după el.
Cum îi creșteam prin curte Jimmy și câinele, Jack, se aveau ca frații. Minusul la faza asta: Jack fiind un câine pescuit de pe străzile unui oraș, din generație în generație de câini vagabonzi avea microbul plecatului de acasă când i se năzărea. Plus garduri vechi cu multe rosturi pe unde putea ieși. Iar dacă acele găuri se reparau, nici o problemă, Jack sărea și gardul. Când a venit Jimmy, l-a anturat și pe el. Jimmy văzându-l ca pe un frate mai mare, probabil. De multe ori erau zăriți la promenadă prin sat. Panică si stres: unde s-au dus iar ăștia?
Apoi Jimmy a prins și el vechime, a mai crescut un pic și a început să plece de capul lui, fără câine. Fără om. Încercau să-l prindă oamenii crezând că e mistreț venit din pădure, până în cele din urmă când au aflat că e al nostru și îl lăsau în pace. Eventual dând de veste să mergem după el.
Ce năzbâtii mai făcea Jimmy în primele luni? Păi, rupea gardul cu vecina și mergea să mănânce porumbul găinilor. Când avea el chef. Nu avea legătură cu cât mancase în ziua respectivă. Am incercat noi o dată să-i dăm o lecție ca să renunțe la obiceiul ăsta. Ce ne gândim? Să-i aruncăm o petardă mică langă el atunci când balotează din trocul găinilor, ce o să-l sperie teribil și nu o să mai meargă acolo. Zis și făcut. Anunțăm pe toată lumea și așteptăm. Merge Jimmy, as usual, noi POC cu petarda, lângă el. Jimmy nici măcar nu a clipit, ci a halit în continuare grâul. Mai știa el o curte vecină unde erau crescuți mai mulți porci, mai dădea o tura pe acolo agitând vietățile din ograda omului haosând astfel atmosfera. Mai intra prin grădinile oamenilor rezultând “trasul” nostru de urechi, deoarece porcul are ca activitate principala, râmatul. Lăsat liber, râmă până în China și când începe să-ți facă asta în grădină, normal că te apucă toți dracii.
Cu timpul ne atașam foarte tare de el. El de noi, adică ne tolera și accepta. Stătea la scărpinat, dacă avea el chef, bineînțeles. Totul se întâmpla când avea el chef, mai mult sau mai puțin. Eu controlam orele de hrănire. Creștea mândria în mine când mergeam pe la oraș și puteam să mă laud că avem ca animal de companie, pe lângă clasicele pisici și câini, un porc. Jimmy.
Situația asta cu aventuri mai chill durează câteva luni, când încă era mic. Apoi mai crește și devine un adevărat porc iar aventurile noastre de la drăgălășenii se îndreaptă cu pași mici dar siguri spre tragedii. Însă despre asta voi scrie altă dată.
Partea a doua a articolului o puteti citi aici: Jimmy si Gina
