Din fructul iubirii dintre Jimmy și Gina ne-au mai rămas doi copii, Jimmy Jr. și Ana-Maria. Pe ăștia i-am tot ținut, de-au ajuns la venerabila vârstă de trei ani. În 2020 ne-a fost lene să-i sacrificăm și așa ne-am mai chinuit încă un an. Chinuială cu cerealele că s-au cam scumpit, cu lipsa libertății noastre de mișcare, că nu poți pleca de acasă când ai chef, dar mai ales cu obrăznicia lor. Căci uneori le mai venea cheful de ducă cu toate că aveau un spațiu imens de mișcare, dar mereu iarba de după gard pare mai apetisantă. Marea problemă când rupeau un gard să dea o tură, era că nu prea mai aveau chef să se întoarcă decât după ce-și făceau plinul de libertate. Noi după ei, ei după cheful lor și uite așa treceau două ore în care ne alergau ca în Apocalypto (filmul) de ni se lua și de mișcare și de ei.
Din motive logistice nu am reușit în decembrie să ne organizăm, dar am reușit la sfârșitul lui ianuarie anul în curs. Am vorbit cu doi oameni din sat pentru sacrificare și ne-a mai ajutat un prieten cu o parte din treabă. Și a fost multă treabă.
Pentru că la ceilalți porci m-am cam fofilat, emoțiile fiind mai puternice în anii precedenți și pentru că mi s-au scos ochii pentru asta, am zis că la porcul ăsta o să-mi iau revanșa și o să mă implic cum se cuvine. Așa se face că, într-o dimineață, a venit momentul. M-am trezit prima și după o cafea m-am apucat să car apă. Atunci l-am văzut pe porc la gard așteptându-mă să-i dau de mâncare și m-a bușit plânsul. Cu lacrimi în ochi am cărat niște ape și am mai pregătit una-alta.
Au venit și oamenii și hai să ne apucăm de treabă. Porcii erau deja închiși într-un perimetru mai mic, să fie prinderea mai ușoară. Dar nu s-a putut fără circ. Când au intrat oamenii să-l prindă, porcul, printr-un salt demn de jocurile olimpice, a sărit gardul mai ceva ca o panteră. Acum era în curte, nervos și plin de adrenalină. Noi eram cinci care încercam să-l prindem cumva. M-am și panicat că știam cât de sensibile sunt gardurile și dacă scăpa în afara curții misiunea ar fi fost compromisă total. După o oră de alergare, cinci oameni după un porc, am reușit să-l întoarcem în coteț și să-l imobilizăm. Initial voiam să-l privesc când moare, din respect pentru el, dar în momentul respectiv am plecat să fierb niște țuică, nu am avut curaj. Din fericire a fost asomat. Moartea fiind mai ușoară, instant, pentru el. Am auzit un “poc” și nu l-am mai auzit pe el. Când m-am întors, l-am văzut pe Marian cu lacrimi în ochi și știam că ni s-a mai dus un porc. E greu să încerc să exprim ceea ce a fost atunci în sufletul meu, e genul de experiență pe care o poate înțelege doar cel ce a trecut prin așa ceva. Pentru ceilalți rămâne o poveste și pentru vegani, un subiect de făcut gura mare. Noi am iubit toți porcii pe care i-am avut și le-am oferit o viață frumoasă, cu spațiu de mișcare, cu buruieni proaspete în sezon, cu piscine vara să se răcorească. Cu apă călduță, porumb încălzit pe sobă și paie în coteț când a fost ger afară. I-am îngrijit și i-am iubit. Iar moartea lor face parte din naturalul de aici mai mult decât poate înțelege vreodată unul care mestecă niște quinoa la oraș.
Să revenim. După sacrificare a urmat scoaterea din coteț. Al naibii avea aproape 200 de kg. Am pus și eu mușchiul la treabă când a fost să-l urcăm pe masa de pârlit. Am mai plâns un pic, l-am mângâiat și ăla a fost ultimul moment când mi-am văzut porcul așa cum îl știam. Am adus țuica fiartă și tămâia. Și l-am tămâiat calumea că în trei ani de viață și-a luat cel puțin o înjurătură pe zi. Că Jimmy Jr. ăsta avea gura mare și când se plictisea se mai smiorcăia pe la gard sau dădea un live de grohăieli și guițături cu o oră înainte de masă, în fiecare zi de la Dumnezeu.
Și a început treaba. Sacrificatul, pârlitul, spălatul și prima tranșare au făcut-o oamenii ce i-am angajat. Eu am adus apă de m-am căpiat. 355 de litri în două zile aproape doar pentru porc. Apoi au plecat oamenii și am rămas eu, Marian și prietenul nostru, să continuăm. Emoțiile dispar când începi să faci pachete, pachețele, când trebuie să faci focul să fierbi organele pentru caltaboș, când alergi într-una după una, după alta. Devine totul mecanic, concentrare pe treabă și cred că sentimentul ăsta mă doare încă o dată. Atâta am simțit eu pentru porcul ăsta? Dar și țuica și alte alcoale folosite de către partea umană pentru anduranță, ajută mult. Am avut treabă, nu glumă. Cum am mai spus, m-am implicat 100%, ca să nu mai aud vorbe că nu fac treabă la porc. Și m-a rupt. Sincer, m-a rupt! Că după 4 zile intense eram atât de epuizată de nu mai știam ce-i cu mine și în loc de porc, mă smiorcăiam eu pe aici. După astea 4 zile tot au mai rămas de chestii de făcut. Topește untura, spală borcane, spală toate oalele pline de untură, etc. Dar ce m-a terminat e caltaboșul. Am montat mașina de umplut aiurea și nu se umplea mațul. Am sistat operațiunea. Am aflat în cele din urmă cum se face și ne-a ieșit. Muncă migăloasă de nici nu mai aveam chef să-i mănânc. Tot n-am terminat cu treaba. Nu am ajuns la partea să spăl hainele folosite atunci. Altă grăsime, altă negreală de curățat. E foarte multă muncă la un porc și dacă în majoritatea gospodăriilor când se întâmplă asta se strâng mulți oameni, aici am fost doar eu cu Marian și prietenul nostru care a stat o zi jumate, că începea omul serviciul. Am rămas doar noi doi ca de obicei, iar ritmul nostru în treburile rurale e mai lent. Vorba lu Marian: “tu ești un sfert de țăran și eu sunt jumate, deci nici împreună nu facem cât unul” și cam așa ne mișcăm pe aici.
Acum a mai rămas Ana-Maria. Săracă a suferit mult în ziua când fratele i-a fost luat. Unde mai pui că a trăit un șoc, că se afla în același coteț unde la final au mai rămas doar urmele de sânge ale celui ce, cu o zi înainte, fusese companionul ei de nădejde. Fratele în care dormea înghesuită când era ger afară, fratele cu care se juca și cel cu care se mai și bătea. Și a fost tristă în ziua aia dar și în următoarele zile și noi suntem triști pentru ea că a rămas singură.
